Mi-a trebuit via ferrata pe Montserrat

Posted: October 29th, 2013 | Author: | Filed under: Uncategorized | Tags: , , , , , | 2 Comments »

montserrat2Mă uitam la genunchiul drept şi îl priveam cum tremură de încordare, fără să-l pot controla. Îl aveam îndoit, sprijinit într-un vârf de adidas pe care îl rugam să nu alunece din scobitura aproape imaginară a stâncii. Asta pentru că celălalt picior sigur ar fi cedat dacă l-aş fi pus să se desprindă de pe cei 3 centimetri pătraţi pe care stătea, doar ca să mă ridice încă un pas.

Şi degeaba le zici muşchilor despre peisaje. Nici frica nu vrea să audă de limite depăşite. Uneori mintea nu poate convinge corpul să se ţină cu mâinile de un cablu, cu spatele rezemat de un perete de stâncă înalt de câţiva metri şi cu picioarele perpendiculare pe peretele din faţă. Şi tot corpul să urce, la 90 de grade, oprind în cele mai stresante poziţii ca să schimbi buclele de siguranţă de pe un cablu, pe altul. Depinde, totuşi, de cât de bine ţi-ai antrenat şi muşchii minţii.

Când am auzit de via ferrata pe Montserrat, am fost prima pe listă. Nimic nu-i chiar aşa de greu când eşti asigurat de două ori. Dar cred că nici o sută de cabluri nu m-ar fi convins să privesc în jos în unele momente. Nu te uita în jos, nu vezi decât cărarea şi carabinele.

Şi poate ar fi trebuit să mă aştept să fie greu. Eram 5 oameni, dintre care doi nu făcuseră în viaţa lor via ferrata, iar ceilalţi nu mai fuseseră pe acel traseu. După Piatra Craiului, mers mult prin păduri şi altele asemenea, ai impresia că eşti călit. Până ajungi la o stâncă la care te uiţi câte cinci minute şi tot nu ştii pe unde să o apuci.

horn

După ce treci prin câteva zone de forţă, de stânci cu scări diagonale, ce te obligă să sfidezi direcţia gravitaţiei, ai muşchii întinşi la maximum. Deşi toată energia şi greutatea ar trebui să stea în picioare, uiţi de regula asta când te ţii de lanţ de parcă ar depinde viaţa ta de el. Şi tot speri că gata, asta a fost partea cea mai grea. Aşa scria pe net, prima stâncă e cea mai dificilă, dacă treci de ea, restul e lejer. Dar după prima stâncă vine primul horn (poza de mai sus), apoi prima scară la care nu ajungi cu piciorul, apoi prima dezechilibrare si prima lovitură cu capul de stâncă - aha, deci de aia avem cască. E ca în viaţă.

Via ferrata Teresina nu e un traseu uşor. Când am ajuns în vârf, îmi simţeam tot corpul cald. Muşchii şi mintea parcă simţeau că miroase a păcăleală şi sigur mai urmează ceva. Erau încă în gardă, plini de energie, de la adrenalină. La coborâre, pe nişte scări betonate, prin pădure, am început să alergăm. Oboseala nu mai însemna nimic. Trebuia să consumăm într-un fel amestecul de exhuberanţă şi adrenalină, să justificăm pulsul ridicat.

E dovedit că, în cazul unui accident în care te răneşti, adrenalina funcţionează ca un anestezic şi nu ajungi să-ţi dai seama de durerea fizică decât după ce te linişteşti. Aşa eram şi noi în trenul care ne-a dus înapoi spre Barcelona. Am început să ne simţim picioarele grele şi să recunoaştem care ni s-au părut cele mai dificile momente.

Cu vânătăi pe coate şi pe genunchi, cu senzaţii ce anunţau febră musculară în locuri nebănuite, cu flashback-uri de rău de înălţime, ne apropiam de casă. Dar, odată ajunşi în Barcelona după o zi întreagă de efort, a venit provocarea majoră a zilei – stăteam la etajul 5, într-un bloc fără lift.

montserrat

 

Din fericire, cu toate injecţiile de voinţă în muşchi, am reuşit să nu cad deloc. Practic, s-a dovedit că nu am avut nevoie de cele două carabiniere. Au fost, însă, momente când am avut nevoie de ajutor la schimbatul buclelor pe cabluri. E de departe una dintre cele mai tari experienţe de bifat dacă ajungeţi în zonă şi vreţi să încercaţi ceva mai extrem decât Las Ramblas. Iar de pe Montserrat, dacă e cer senin, vezi marea la orizont. Mi-a plăcut enorm, chiar dacă au fost momente în care mă întrebam cine m-a pus. Şi nu vă speriaţi, n-a fost chiar aşa de greu. Dacă am reuşit eu, poate oricine. Sau poate s-a estompat amintirea fricii. O fi ca la a doua naştere, vorba unei prietene – după ce prima dată juri că e şi ultima dată când te chinui cu aşa ceva, emoţiile pozitive inhibă amintirile dureroase şi te trezeşti în acelaşi loc.

palme-ferrata



2 Comments on “Mi-a trebuit via ferrata pe Montserrat”

  1. 1 Iulian said at 17:14 on October 29th, 2013:

    Welcome to the organ donor registry!

  2. 2 Gabriela said at 12:49 on November 6th, 2013:

    Da stiu ca iti trebuie ceva curaj pentru a face alpinism pe acolo, peisajul e super dar terenul parca nu asa de prietenos cu toata lumea.
    Ai experiementat senzatia pe care o poti avea in momentul in care stai in varful muntelui?


Leave a Reply