Cozia Mountain Run 2015 – alergarea care mi-a testat limitele

Circulă o glumă printre oamenii care aleargă. Cică în maximum 24 de ore de la o competiție, chiar dacă în timp ce trăgeai de picioare ai jurat că nu mai faci, te înscrii la următoarea. Vena cere o doză nouă. Mie mi-a luat vreo 10 ore de la Maratonul DHL și până m-am înscris la Cozia Mountain Run – probabil cea mai grea, mai intensă și mai solicitantă alergare din viața mea de până acum, atât fizic, cât și psihic.

Așadar, la 12 noaptea după DHL, intram pe site să verific dacă mai sunt locuri. Când am văzut că ultima înscrisă era chiar o prietenă, m-am bucurat cu atât mai mult. E foarte mișto să ai prieteni sau măcar fețe cunoscute alături.

A fost a doua mea alergare montană, după Ecomarathon-ul din mai, și m-am înscris la traseul cel mai lung și de data asta – 30 km, din campingul Mânăstirii Turnu până în vârful Cozia și înapoi. Poate pe viitor am să încerc și traseele mai scurte, dar deocamdată simt că dacă tot depun efortul aș putea la fel de bine să-mi testez limitele la maximum și să iau și bonusul – priveliștea din vârf. Și credeți-mă, când am văzut Oltul șerpuind în zare, parcă n-am mai simțit că au fost atât de lungi kilometrii ăia.

Before

Am plecat de vineri după-amiaza spre Călimănești cu prietena de care vă spuneam, înscrisă la traseul de semimaraton Stânișoara și încă un prieten înscris la Cozia. Ne-am cazat toți trei într-o cameră din vilele taberei, a urmat ședința tehnică, apoi pasta party și somn până a doua zi, la 6. Am dormit mai bine decât înainte de alte competiții, dar tot nu m-a prins alarma de deșteptare în pat.

Revenind la “vasta” mea experiență de două alergări montane, tot ce am putut să fac înainte de startul cursei a fost să compar profilul de la Ecomarathon cu cel al traseului Cozia. Dacă primul a fost de 42 km și 2400 m diferență de nivel, Cozia a avut 30 de kilometri și doar 1750 m diferență de nivel. Matematic, părea mai simplu. Fizic și psihic, nu prea a fost așa.

Nu știu dacă a fost din cauză că emoțiile pozitive șterseseră din memoria mea efortul de la Ecomarathon sau n-am fost eu într-o stare la fel de bună la Cozia, dar mi s-a părut foarte grea cursa. Grea e un cuvânt mic. Să zicem doar că pe unele porțiuni aveam niște gânduri care nu se împăcau deloc bine cu pacea și evlavia din locurile alea. Cu toate astea, a fost una dintre experiențele alea intense în care n-am încercat să-mi păcălesc atenția, ci am îndreptat-o spre fiecare clipă, indiferent cât părea de lungă. Iar când am ajuns la vârful Cozia, după o urcare de 5 km pe 1000 m diferență de nivel, îmi venea să țopăi de bucurie că am reușit.

During 

Cred că ce a fost dificil la Cozia Mountain Run în comparație cu Ecomarathon a fost faptul că traseul oferă porțiuni foarte mici de odihnă. La Eco mă odihneam pe coborâri sau pe porțiunile mai drepte, călcam pe pământ cu iarbă. În schimb, la Cozia traseul a avut coborâri mult mai tehnice. Poteci late cât o talpă, pline de pietre, unde dacă nu călcai cum trebuie, riscai să închei distracția pe loc. Sau coborâri abrupte pe pământ uscat din care se ridicau nori de praf în urma altor alergători.

Poate pentru cei mai experimentați au fost floare la ureche, dar pe mine m-au ținut încordată inclusiv în porțiunile pe care mă așteptam să mă odihnesc.

În orice caz, am început cursa și prima urcare într-un ritm mediu, alergând când doar când urcarea era mai lejeră, ca să păstrez energie pentru ce urma. Să nu cumva să fac ca Jamie Woon – ran when I shoulda walked și apoi să merg pentru că nu mai pot alerga 🙂

Deși la ședința tehnică ni s-a explicat clar să fim foarte atenți la marcaje și să nu ne rătăcim, în viteza mea (mai mult închipuită), urmărind un alt concurent, am ajuns cu el și cu încă vreo doi într-o zonă care nu mai avea nicio treabă cu traseul. Din fericire, n-am făcut un detur prea mare, ne-a costat doar vreo câteva minute să ajungem la primul punct de hidratare, dar m-am speriat un pic. Ar fi fost păcat să se termine distracția așa de repede.

Pe traseu, prietena mea care era la primul ei semimaraton (și a ales unul montan!) a ținut pasul foarte bine cu mine și cu prietenul înscris la Cozia. Am trecut împreună pe superbele poteci din Parcul Național Cozia, condimentate cu grătaragii iubitori de manele, absolut nedumeriți de ce făcem noi acolo. Ne mai despărțeam, dar ne tot întâlneam până la mănăstirea Stânișoara, unde traseul ei de semimaraton începea coborârea, iar al nostru începea urcarea faimoasă până în vârful Cozia. Brr, deja aveam emoții.

Ne-am luat la revedere, am ciocnit un pahar de isotonic și am pornit fiecare pe drumul lui. Apropo – cred că punctele de hidratare și alimentare ar trebui să se numească puncte de energizare. Sunt pauze de câteva minute în care îi observi pe ceilalți alergători, mai schimbi o vorbă, o încurajare și tare-i bine să-ți aduni un zâmbet pe buze, parcă-ți dă elan.

Mai ales că ai nevoie de elan pe urcarea aia. N-am să vă mint, e dificilă, dar e realizabilă. Dacă eu am făcut-o, poate oricine. Eram setată să o termin în două ore, atât credeam că durează. Însă domnișoara cu nr. 62, care urca odată cu mine, mi-a zis că după o oră și 15 minute eram deja la km 16,5. Deci mai aveam doar un kilometru de urcat. Fericire și extaz!

Împingând în bețe, cu mușchii gambelor întinși de parcă stăteau să plesnească și cu cvadricepșii fierbinți după ce au dus aproape tot greul, am ajuns pe vârful Cozia. Priveliștea era emoționantă și am făcut un selfie, ca să țin minte momentul. Chiar dacă aș mai fi avut energie după urcare, tot n-aș fi plecat imediat din loc. Au fost câteva minute de răgaz și autoascultare.

Coborârile ne-au trecut prin tot praful și toate urzicile de pe lume. Bine că n-am fost prima, să fac cărare printre ele 🙂

Mi-am dat seama cât de mult de lucru am ca să-mi îmbunătățesc tehnica de coborâre, pentru că pierd foarte multă energie alergând frânat la vale. La final, cireașa de pe tort a fost încă o urcare de un kilometru pe care au făcut-o și cei de la Stânișoara, și noi. Când ești deja epuizat, corpul parcă nu te mai ascultă și atunci te lupți cu voința. Nu știu cum am reușit să pun un picior în fața celuilalt, cert e că la un moment dat m-am întâlnit cu unul dintre organizatori care mi-a zis că am făcut deja 40% din urcare. Nu știam dacă e cazul să mă bucur.

Când am ieșit din pădure și am intrat pe șosea nu eram sigură dacă trebuie să fac stânga sau dreapta ca să ajung la finish. Mai eram cu câțiva concurenți, dar i-am depășit acolo și m-am dus spre dreapta. Din fericire. Imaginați-vă cum ardea soarele pe asfaltul ăla la 2 după-amiaza. N-am avut noroc de niciun strop de ploaie. Vedeam finishul, dar era ultimul kilometru și cel mai greu, în care corpul îmi spunea în fiecare secundă să mă opresc, mă simțeam deshidratată, dar în același timp extrem de bucuroasă că ajunsesem până acolo.

Am scos 5 ore și 13 minute, pe locul 6 la categoria feminin 20-29 ani, locul 11 per total la feminin și locul 70 la open (mai sus de jumătate, yay!).

After

Am trecut grăbită de finish cu gândul să mă întind în iarbă, dar o fetiță responsabilă cu medaliile m-a strigat să mă întorc 🙂 Am luat medalia din ceramică făcută de meșteri locali și m-am dus țintă spre locul unde se sacrificau pepeni în numele alergătorilor. Au fost primele trei felii de pepene de anul ăsta, cele mai muncite și le-am mâncat cu tot cu sâmburi, cu zeama curgând pe mine, dar nu-mi mai păsa. Fantastic aliment, ține și de foame, și de sete și are zahărul care te pune pe picioare după efort.

Organizatorii fac în fiecare an o tombolă la care acordă diverse premii – de la echipament până la înscrieri gratuite la alte competiții. Eu și cei doi prieteni de care vă ziceam mai sus glumeam că parcă n-am vrea să câștigăm înscrieri la alte curse, că avem nevoie de o pauză. Ei bine, eu am câștigat o înscriere la Iezer Run (prima ediție), iar ei la Via Maria Teresia și Maratonul Piatra Craiului. Ne-au dat ocupație 🙂

Un mare bravo pentru organizatori – sunt oameni foarte altruiști și nu umplu kiturile cu tot felul de nimicuri, ci preferă să doneze banii din înscrieri unor copii cu probleme medicale.

Dacă te bate gândul să încerci o alergare montană, fă-o! Vezi cum e. Da, trebuie să fii cât de cât antrenat, dar la Cozia, de exemplu, timpul limită este de 8 ore. Poți merge la pas pe tot traseul și tot îl termini la timp, finishul nu e o problemă. Și nu te gândi că pe munte aleargă doar profesioniștii. Te vor depăși oameni mai în vârstă decât tine, într-o formă aparent mai proastă decât a ta, la fel cum și tu vei depăși pe alții care păreau mai intimidanți la start. Într-o cursă pe munte, psihicul și voința fac diferența după primii kilometri.

Mă întorc la anul la Cozia dacă mă țin genunchii. Poate până atunci îmi trece și febra musculară.

 

Cu ce am alergat la Cozia

– echipament simplu (pantaloni scurți și maieu tehnic)
– rucsac cu rezervor de apă (foarte util)
– telefon (în caz de urgență sau de selfie)
– un salam de biscuiți (singurul aliment de la tarabe, nu l-am mâncat oricum)
– bețe de tură (a fost prima dată când le-am folosit. Nu am simțit că m-au ajutat cine știe ce. Mă mai gândesc dacă le iau data viitoare)
– brățara vivofit 2 de la Garmin pe care am pornit cronometrul
– căști cu muzică pentru porțiunile unde mi-a trebuit extra motivație
– adidașii cu crampoane Salomon Speedcross 3