Toamna e anotimpul meu preferat de mers la munte. Când văd că afară e senin și soarele-mi umple ferestrele casei, mă întreb cum se vede oare lumea de sus, dintre brazi. Și sunt mai multe etape – a frunzelor îngălbenite, etapă care deja e pe final și locul i l-a luat perioada etapa ultimelor zile senine, după care urmează gerul și ninsoarea.
Vremea bună nu mai ține mult, așa că am mai prins câteva zile – ultimele din octombrie – de umblat printre frunze colorate pe un traseu nou și de-a dreptul spectaculos – spre Mălăiești.
A fost prima dată când am mers la Cabana Mălăiești, deși o parte din traseu, cea de întoarcere, s-a suprapus cu coborârea noastră obișnuită din vizitele la Omu și Bucșoiu.
Tovarăși de plimbare ne-au fost un cuplu de prieteni la fel de iubitori de munte și de alergare ca noi.
Am parcat la intrarea în Pârâul Rece și am început traseul chiar din șosea, dintr-o curbă la dreapta. Pe partea stângă se intră în pădure, iar mașina se poate lăsa fie pe marginea drumului, fie în curtea uneia dintre multele pensiuni din zonă.
Marcajul începe cu punct roșu chiar de la intrarea în pădure dinspre șosea și continuă până la Cabana Diham. Era sâmbătă dimineața, vremea era perfectă, iar planul nostru era să dormim peste noapte la Cabana Mălăiești. A doua zi, în funcție de chef, urma să facem un alt traseu scurt pe lângă Mălăiești și apoi să coborâm.
Până la urmă, toată plimbarea a fost pe traseul
Pârâul Rece – Cabana Diham – Valea Glăjăriei – Cabana Mălăiești
Iar a doua zi, la întors,
Cabana Mălăiești – Lacul Glaciar – Mălăiești – Pichetul Roșu – Cabana Diham – Pârâul Rece.
Prima parte a traseului, până la Cabana Diham, a fost încălzirea. La propriu. Dacă la 7 dimineața, când am plecat de acasă, eram înfofoliți cu fulare și căciuli, acum deja începea să se încălzească vremea.
În pădure am dat de un strat gros de frunze galbene, cu mirosul lor uscat, de toamnă. Atât de gros era stratul, încât într-un moment de neatenție nu mi-am dat seama pe ce mlaștină picaseră frunzele și am intrat cu pantoful în noroi până la gleznă. Eram încălțată cu pantofi de alergare pe care i-am luat pentru că sunt mai ușori, însă dată fiind pățania, recomand bocancii.
În 20 de minute eram deja la Cabana Diham, pe care am găsit-o scăldată în soare. Un cuplu stătea la bere, un grup de turiști pasau o minge dezumflată de la unul la altul, iar un domn în vârstă, la bustul gol, făcea plajă. Sfânta fotosinteză.
I-am urmat exemplul (nu cu bustul gol, ci cu întinsul la soare), am ciugulit niște migdale și niște învârtită moldovenească din pachet, două-trei fotografii și apoi am luat-o din nou la pas.
Am urmat marcajul cu dungă albastră și ne-am bucurat să fim singuri prin pădure. Era o liniște de care îmi fusese dor. Din loc în loc răsăreau ciuperci sau chiar flori, pe care nu mă așteptam să le mai văd până la primăvară.
Traseul cu bandă albastră merge la un moment dat în două direcții – înainte și la stânga. Pentru că eram furați de peisaj, nu am observat indicatorul spre stânga și am mers înainte. În câteva minute ne-am dat seama că ne depărtăm de direcția bună. Totuși, eram în continuare pe marcajul corect, ceea ce ne-a confuzat un pic. Am clarificat lucrurile cu un telefon la Cabana Mălăiești, de unde am fost sfătuiți să ne întoarcem puțin înapoi și s-o apucăm pe cealaltă potecă.
N-a fost nicio supărare, doar eram la plimbare și aveam suficient timp, traseul nu e atât de lung. Foșnea muntele înfrunzit sub picioarele noastre și parfumul de pădure, pământ și scoarță umedă de brad ne ștergea câte puțin din gândurile grele cu care am plecat din București.
Ni s-a deschis deodată un peisaj atât de frumos în dreapta, încât ne-am luat câteva clipe doar să fim acolo, să ni-l întipărim pe retină. E incredibil cât de vie și de măreață poate rămâne natura chiar și-atunci când noi, oamenii, purtăm în noi un doliu fără cale de ieșire.
Am ajuns la Cabana Mălăiești la ora prânzului. Toate mesele de afară erau ocupate, dar până au venit ciorbele, orezul și fasolea s-au eliberat locuri. Mâncarea la cabană e decentă, mai bună decât la Babele, dar parcă puțin mai proastă decât la Ciucaș (unde se ajunge cu mașina și pot aduce orice). În orice caz, există opțiuni ok. Priveliștea e grozavă și vă zic sincer că, pentru mine, niciun restaurant de 5 stele nu poate concura cu mesele afară, între vârfuri de brazi și de munți. Singurul pericol sunt câinii și caii de la cabană, care au obiceiul nemanierat de a fura mâncarea din farfurii.
Seara s-a lăsat un ger în toată regula, iar stelele și munții păreau neclintiți. În cabană se făcuse focul, iar lumea stătea la povești și la vin fiert. Noi am jucat rummy până pe la 10.30-11, după care ne-am retras la somn. Pentru că am făcut rezervarea târziu, nu am mai prins loc în camere mici, deci am dormit într-o cameră de vreo 12-14 persoane. Când ne-am lăsat bagajele, eram singuri, dar până seara camera s-a umplut.
În camera mare de la etaj, paturile sunt niște saltele gonflabile puse una lângă alta, cu perne și pături. Practic, sunt două “paturi” late în care încap câte 6 persoane. Eu aveam la mine un cearșaf de mătase tip sac de dormit, dar mi-aș fi dorit să am un sac călduros. Până la urmă, cu un sac de vară împrumutat și o pătură mi-a ieșit frigul din oase, însă n-am putut să dorm deloc din diverse motive – coșmaruri, sforăituri etc.
Caloriferele funcționează și curățenia e ok pentru o cabană de munte, numai că e bine de știut că toaletele sunt afară, iar în serile reci, apa cu care trebuie să te speli pe mâini e ca gheața.
Dimineața, buimaci, am făcut un duș cu șervețele umede, am luat micul dejun și ne-am echipat de plecare. Următoarea oprire – Lacul Țigănești, singurul lac glaciar din Bucegi. Indicatorul spunea că ar fi vreo oră și jumătate până acolo. Noi nu ne-am uitat la ceas, pentru că după o urcare mai abruptă am ajuns la soare și la încă un peisaj de pus în albumul cu amintiri. Am zăbovit aproape o oră acolo, în iarbă, privind munții.
Dacă nu ești atent, ai șanse să ratezi Lacul Țigănești. Nu pentru că traseul nu te-ar duce unde trebuie, ci pentru că e atât de mic încât ai putea crede că n-are cum să fie vorba despre ochiul ăla de apă. Când am ajuns noi, suprafața lacului era înghețată în întregime, iar gheața începuse să pocnească, topită de soare. Avea un pocnet spre țiuit care ne-a distrat și ne-a tentat să aruncăm niște pietre, să vedem cum patinează până pe “malul celălalt”.
După un popas de relaxare și joacă cu gheața Lacului Țigănești, am pornit înapoi, să ne luăm bagajele de la Mălăiești și să coborâm. Coborârea a fost pe la Pichetul Roșu, traseu recomandat doar atunci când nu e zăpadă. Și aici am avut parte de priveliște nemaipomenită și am făcut o scurtă oprire fotografică la masa din lemn pusă în memoria unui iubitor al muntelui.
De acolo a fost tot coborâre lină prin pădure, în liniște, singuri, până la Cabana Diham. Aici, altă poveste. Într-o duminică însorită era de așteptat să găsim o mulțime de turiști, grătare, fotbal și beri. N-am stat mult, am vrut să păstrăm starea aia calmă și caldă. Ne-am umplut bidoanele cu apă de la fântâna cabanei și am pornit spre mașină, ca să ajungem la București pe lumină.
Traseul e unul destul de lejer și perfect pentru două zile relaxante, fără să stai cu ochii pe ceas și pe indicatoare. Mulți turiști de la Cabana Mălăiești erau însoțiți de copii. Porțiunile puțin mai solicitante sunt urcarea de la Mălăiești spre Lacul Țigănești (prima parte abruptă) și Pichetul Roșu (pe unde poți și să urci, și să cobori, dar nici la coborâre nu e extrem de lin).
Dacă ai vreo întrebare sau te rătăcești, nu ezita să suni la Cabana Mălăiești (0741074884), oamenii sunt foarte cumsecade și gata să ajute turiștii nimeriți pe poteci greșite.