Maraton Piatra Craiului 2016 – The Back Way is the Right Way

 

Weekendul trecut mi-a adus cea mai mare bucurie legată de alergare și cel mai bun rezultat pe plan sportiv de când m-a prins microbul ăsta: un podium la a 11-a ediție a Maratonului Piatra Craiului, pe care nu credeam că voi ajunge, un timp mult mai bun decât așteptările mele și o experiență de trăire deplină a cursei, care din fericire n-a fost umbrită de nicio durere sau accidentare.

 

Cu 5h 35min am fost pe locul 2 la categorie, 5 la open feminin (din 124 finisheri) și un rotund loc 100 în clasamentul general (dintr-un total de 733 de finisheri).

De data asta nu a mai fost întâmplare, lipsă de concurență sau mai știu eu ce conjunctură care să încline balanța în favoarea mea. MPC-ul chiar atrage o concurență serioasă, alergători buni și experimentați, dar și începători (așa cum mă mai consider și eu) care vor să-și îndeplinească o nebunie. De data asta picioarele au tras, am mâncat bine, am forțat psihicul să rămână strong și am încercat să alerg cât mai aproape de potențial.

 

Rewind

Ca să dau un pic de context, anul trecut au fost primele mele alergări montane, iar la MPC 2015 m-am hotărât să mă înscriu atunci mai mult din curiozitate. Pentru că nu știam la ce să mă aștept și toată lumea vorbea despre cât de greu e, în dimineața concursului de atunci am avut niște emoții mai mari ca niciodată. Îmi amintesc de ele cu drag, totuși. Fac parte din frumusețea începutului și a necunoscutului.

Anul ăsta știam sigur că vreau să merg și singurul plan era să concurez cu mine însămi, să-mi îmbunătățesc puțin timpul. Nici planul ăsta nu era foarte clar, pentru că e comparație între mere cu pere având în vedere că s-a alergat în sens invers.

Rezultatul e o surpriză și pentru mine, dar și pentru mulți alții. Când am văzut lista de fete înscrise mi-am dat seama că trebuie să mă uit la cronometrul meu, nu la clasament. Mai ales în condițiile în care anul trecut, cu 6h 32min, am considerat că am fost deja super bine având în vedere valoarea celorlalte participante.

Așa cum spuneam, s-a alergat în sens invers față de edițiile anterioare. Se tot discută dacă a fost mai greu sau mai ușor. Nu cunosc atât de bine traseul și detaliile tehnice încât să mă pronunț, cei mai experimentați aici pot explica mai bine diferențele. Timpii spun că a fost mai greu, dar pentru mine, diferența de pregătire a făcut cu siguranță lucrurile mai ușoare decât anul trecut, la prima participare.

Probabil ideea a fost să ofere un pic de varietate concurenților care au venit an de an și deja cunosc traseul ca în palmă. Sunt oameni care n-au ratat nicio ediție MPC de 11 ani, era și cazul să li se mai condimenteze puțin experiența.

 

 

Ziua Maratonului

 

Am ajuns în Zărnești vineri seara, mai târziu decât speram. Am dat stingerea abia pe la 12, un pic nemulțumită că iar nu prind destule ore de somn și că era plin de gângănii la cazare. Deși pusesem ceasul la 7, m-am foit toată noaptea, iar pe la 5.30-6 eram deja trează.

După micul dejun (jăratec cred că a fost în mixul ăla de cereale) am început să mă pregătesc – pachețelul cu geluri, vitamine, foița, centura etc. N-am mai băut cafea și am pornit direct spre start, împreună cu sora mea. N-am avut timp să socializez cu nimeni acolo, deși știam că sunt mulți prieteni prin grămada de alergători. Mi-am făcut loc cam în prima treime din mulțime și a urmat partea de ceremonie de început, pe care o știam de anul trecut – am aplaudat câștigătorii edițiilor trecute, invitați pe covorul roșu, am numărat de la 1 la 10 și apoi dusă am fost.

O bună parte din traseu s-a alergat cam bară la bară. Destul de greu de depășit, așa că am ținut ritmul cu ceilalți. Oricum nu voiam să trag de mine atât de tare încât să regret mai târziu. Panta era lină, alergabilă, și încercam să mă țin de obiectivul de a alerga pe unde se poate. Mai alternam cu mers, mai cu pas alergător ușor, a fost plăcut startul și mă simțeam foarte bine.

Lucrurile au devenit ceva mai abrupte de la Colțul Chiliilor spre Refugiul Diana, dar am urcat în ritmul meu, fără să forțez. N-am mai gâfâit grav, ca alte dăți, dar asta pentru că și aici am ținut cât de cât pasul celor din fața mea.

La refugiul Diana, pe lângă voluntarii care notau numerele noastre de concurs, surpriza a fost să vedem că ne aștepta și o domnișoară cu chitara. Dacă nu mă înșeală auzul, când am ajuns eu acolo cânta refrenul Mamă, unde ești/ Bate-mă de vrei, dar vino să mă iei. Mi s-a părut cel puțin ironic, în contextul în care mi-a luat câteva zile să o liniștesc pe mama după ce m-a tot zăpăcit să îi spun cât de periculos va fi MPC-ul pe o scară “de la plat la Retezat” (a văzut ea un video cu creasta de la Retezat SkyRace și de atunci are emoții).

Am pornit imediat coborârea, cu speranța că va fi ceva mai ușoară decât anul trecut, când am luat la trânte de n-am mai știut de mine. Din păcate, a fost fix la fel. Era abruptă, plină de pietriș umed, acoperit cu mâzgă și alunecam ca pe tobogan. N-ar fi fost bai dacă n-aș fi văzut în jurul meu pe alții zburdând pe acolo cu o lejeritate de necrezut. M-au depășit vreo 5-6 fete și nu știu exact câți băieți pe partea asta, pe care n-am putut să fac altceva decât să o iau la pas ușor, ca pe gheață.

A fost singurul moment de frustrare și părere de rău din concurs. Cum să nu poți să alergi când vrei asta și te țin picioarele?!

Posibil să fi economisit niște energie astfel, totuși, pentru că nu m-am simțit epuizată pe partea care a urmat.

Cu toate urcările și porțiunile lui tehnice, cel mai greu punct pentru mine a fost la Plaiu Foii, unde alergarea pe fals plat și prin soare parcă nu se mai termina. Probabil că la alergare montană picioarele știu ori de urcare, ori de coborâre. Dacă e ceva mai mult plat dau eroare, nu mai știu cum se face. Am făcut 1h 44min până acolo.

 

 

 

Porțiunea următoare de urcare la refugiul Spirlea și apoi la Umeri chiar mi-a plăcut. Greu de crezut așa ceva, știu. Gambele, săracele, au dus lupta. Am pornit playlistul comercialo-zbânțuit în căști și am încercat să țin ritmul. Până și Marele Grohotiș, unde anul trecut m-am uscat de sete, mi s-a părut mult mai alergabil de data asta. Mi-am acordat timp să admir și peisajele, absolut energizante pe o zi atât de senină.

Îmi umplusem bidonul cu apă la Plaiu Foii de teamă că nu vom mai avea hidratare până la Table (adică vreo 15 km de traseu destul de dificil), dar din fericire am văzut că mai apăruse un punct de revitalizare între cele două.

 

Până aici, toate bune și frumoase. Nu aveam niște timpi planificați, ca să știu dacă alerg bine sau nu, dar mă simțeam foarte ok, mai și depășisem ceva lume, așa că eram gata pentru ce urmează. Sau cel puțin așa credeam. Uitasem un mic amănunt – cam cât de abruptă poate fi panta până la Șaua Funduri. Apropo de Funduri, mă ardeau toți mușchii de la mijloc în jos în semn de protest, dar încercam să merg fără prea multe pauze, ca să nu se prindă și să declanșeze vreo crampă.

Din vârf, însă, am început să cobor cu spor. La început mai încet, dar apoi mi-am revenit și deja simțeam că mă odihnesc la vale. M-am întâlnit și cu Dinu și Robert pe porțiunea asta, când deja visam să ajung prima la plăcintele cu mere de la finish, așa că am fost super motivată să bag viteză. M-a ajutat psihic și gândul că tot ce fusese urcare grea se cam terminase, a mai fost puțin de urcat la Șaua Joaca, dar nimic imposibil.

La ultimul punct de hidratare era sărbătoare în toată regula. Voluntarii ne aplaudau, iar printre copaci era plin de baloane colorate, ceea ce pentru mine a fost încântare totală, mă simțeam ca la petrecere, nu la alergare. Cât de tare!, mi-am zis, și am pornit mai departe zâmbind.

Când am ajuns în Măgura se făcuse, însă, destul de cald, picioarele deja simțeau distanța și parcă se mișcau mai greu. Am avut bucuria să o întâlnesc pe Claudia Gican (câștigătoare a locului 2 la open la ediția de anul trecut) într-un grup de susținători și am întrebat-o cât mai e până la finish, cam atât de nerăbdătoare eram să ajung 🙂

 

Apoi, la Botorog, un amic alergător care era în galeria de susținători de data asta mi-a zis că vine cu mine până la finish. Mai erau 3km pe forestier și asfalt, in-ter-mi-na-bili. Dacă nu era el să mă facă să trag de mine și să dau drumul la picioare, aș fi trecut ca melcul pe bucata aia. Amuzant a fost că mie mi se părea că alerg sub 5min/km (bine, realist știam că n-am cum să fiu atât de rapidă, dar cam atât de tare simțeam că trăgeam de mine), iar el mi-a zis “hai, că ești foarte bine, ai vreo 6 min pe mie”. Pfiu! Mersi, Adi!

Ultima sută de metri a fost și cireașa de pe tort – am dat high five cu toți copiii de la finish, iar unii dintre ei m-au însoțit până la poartă. Absolut minunați ăștia mici, te fac să uiți de orice urmă de oboseală.

 

 

Am trecut finishul într-un timp mult mai bun decât speram, în încurajările prietenilor mei care mă așteptau cu pancarte colorate. Love you, guys! Eram obosită, dar fizic și psihic mă simțeam în al nouălea cer, atât de mult mi-a plăcut cursa. Runner’s high deplin.

 

Ah, și încă ceva. La un moment dat, pe traseu, țin minte că am auzit niște concurenți care alergau pe lângă mine că în ritmul ăsta mai facem o oră până jos. M-am uitat la ceasul meu doar cu cronometru și nu-mi venea să cred. “Is this the real life? Cum să fiu jos în mai puțin de 6 ore?! Cred că ăștia nu cunosc profilul.”

Evident, ca întotdeauna, eu eram aia care nu îl cunoștea.

 

Ce a făcut ca lucrurile să meargă bine

 

Faptul că m-am simțit ok, vremea a fost bună (și dacă era rea, era la fel pentru toată lumea oricum) și n-am cărat prea multe după mine.

Nutriția potrivită la timpul potrivit. Am avut notat pe antebraț cu pixul exact când să mănânc și ce, iar de data asta n-am mai mers cu sandwichuri, ca la 7500. Am avut un gel sau un baton la fiecare oră, niște aminoacizi, vitamine și izotonic.

Psihicul, care m-a ținut în alergare – ușoară sau mers cu pas grăbit – pe porțiuni pe care altădată poate aș fi mers mai lent.

Atmosfera. Chiar dacă nu am socializat prea mult înainte de concurs sau în timpul lui, e o energie rară la MPC. De la alergători plini de adrenalină și până la voluntari creativi și energici, n-ai cum să nu trăiești la maximum o cursă ca asta. Chiar ne-au făcut să ne simțim bine primiți, ne-au așteptat pe traseu și la finish cu încurajări, talăngi și ce a mai avut fiecare în dotare.

 

Ce ar fi putut să meargă și mai bine

 

Dacă m-aș fi odihnit mai mult. În ultimele 3 săptămâni am strâns ore de somn cât pentru o săptămână, iar asta s-a simțit. Punem aici niște turbulențe și agitație pe toate planurile și rezultă o oboseală psihică și emoțională care s-a cam adunat, dar în timpul alergării am uitat de tot. A ajuns să fie pentru mine cel mai ușor mod de a intra în flow. E adevărat ce se zice despre alergare ca formă de terapie.

Dacă reușeam să depășesc. Au fost unele momente în care aș fi alergat mai repede, însă mergeam ca după tir pe serpentine. Se făcea coloană în spatele câte unui alergător cu un ritm puțin mai încet și nu era chip să treci. Mulți mi-au făcut loc, mulți nu mi-au făcut, dar n-a fost cu supărare, așa se întâmplă când fiecare e concentrat pe ce face.

Dacă nu alunecam pe coborârea de la Diana. Am fost ținta glumelor acolo, dar mi-am luat revanșa pe bucata următoare față de câțiva care m-au întrecut, muhaha!

Mi-am dat seama de asemenea că mai am de optimizat timpii petrecuți în punctele de alimentare, dar cred că e ceva ce vine odată cu experiența. Oricum, n-am putut să mănânc decât niște halva. Avantajul aparatului dentar a fost că m-a ținut halvaua aia cel puțin 15 minute 🙂

 

 

 

***

M-am bucurat să mă întâlnesc cu atât de mulți alergători pe care îi admir (ei nici nu știu asta, ar trebui să le spun). Iar faptul că am împărțit și podiumul cu fete pe care le urmăresc și le apreciez de când am început să alerg este de-a dreptul uau, bate orice puteam să-mi imaginez de la concursul ăsta. A fost o onoare și m-am simțit ca și cum am luat BAC-ul la alergare montană.

Au fost mulți prieteni acolo, alergători și susținători, prieteni pe care îi știam dinainte ca vreunul dintre noi să știe ce e aia alergare, dar și alții cunoscuți odată ce am intrat în lumea nebuniei ăsteia montane. Am primit energie bună și de la distanță, de la oameni care nici măcar nu erau acolo, dar care mi-au dat încurajări de luat în bagajul sufletesc de pe traseu.

E interesant să privesc la câte s-au schimbat de anul trecut, când abia mi-am făcut curaj să mă înscriu la MPC și nu știam pe mai nimeni în jur, până anul ăsta.

Am o mie de mulțumiri și îmbrățișări de transmis celor menționați mai sus și nu numai. Sunt o norocoasă, ce să mai.

 

O să fie lungă așteptarea până la anul.