Marathon 7500 văzut de pe margine

Varful Omu

 

 

“De dimineață-n zori de zi
Se coboară îngerii”

 

A trecut o săptămână de la Marathon 7500 și tot nu pot să-mi scot Phoenix-ul din cap. Nici senzația pe care o aveam în mașină, în drum spre Peștera, când îmi aminteam de treptele acelea de lemn de lângă mânăstire şi cum abia le mai alergam anul trecut cot la cot cu Cristina Cecan, ca pe cireaşa de pe tortul celor 45 de km. Nod în gât.
 
Când nu poți alerga, faci ce poți ca să-ți ții mintea și picioarele ocupate cu altceva. Așa că eu mi-am pus toată energia în rolul de spectator la cursă și suport pentru cei care chiar au tras.
 

Joi am ajuns destul de devreme la base camp, în Peștera – doi concurenți (Cristina și Andrei, echipa Blue Skies) și doi accidentați veniți ca suporteri. Ne mânca în talpă pe amândoi privind cu jind cum își pregătesc ceilalți echipamentul pentru alergare.
 
Am avut timp să socializez cu alergătorii, cu prieteni de care îmi fusese dor, să instalăm corturile și să observ tensiunea aceea din aerul răcoros din seara precedentă startului. Alergătorii știu despre ce vorbesc – golul din stomac când te uiți cum se lasă întunericul peste munte, lumea mai vânzolește un pic și se pregătește de culcare devreme, corpul e în expectativă și știi că mai sunt câteva ore până începe nebunia. Îmi place mult, e ca un drog de emoții pe care deja știu să le declanșez cât de cât controlat și le savurez. Deși odată pornite, e mai greu să le opresc și mă prinde startul făcând exerciții de respirație. Da, îmi fusese dor de asta.

 
Dimineaţa, deşteptarea s-a dat la 5.00, iar startul la 6.00, atât pentru cursa de 90km elite, vineri, cât și pentru cea de 45km hobby, sâmbătă.
 
Diferența a fost că alergătorii de la cursa lungă au prins o super vreme, poate chiar un pic prea călduroasă după pornire, în timp ce pe cei de la hobby i-a plouat chiar la start. Personal, eu prefer vremea mai rece și un pic de ploaie pe traseu. Dar când te plouă la start e ca atunci când te încordezi bine să eviți băltoaca și aterizezi până la gleznă în noroi.

 

omu1

 

Am filmat startul elitelor şi am băut o tentativă de cafea, după care am plecat cam pe ultima sută de metri spre vf. Omu. Nu ştiam cât de mult voi face până acolo cu glezna avariată, dar aveam cam 2h 45 de min până avea să sosească echipa pe care o aşteptam (Bogdan Iacob & Cosmin Podariu, pe care îi admir pentru cum și-au sudat echipa de atâția ani).
 
La începutul urcării m-am întâlnit cu o altă suporteriţă care căra un rucsac imens. Mi-ar fi plăcut să urcăm împreună, dar mi-a zis că estimează că va face trei ore până sus, iar eu nu aveam aşa de mult timp. Îmi făceam griji că or să ajungă băieţii înaintea mea la Omu, ceea ce ar fi fost foarte posibil. Din fericire, am ajuns într-o oră şi 45 min sus (m-aș fi încadrat în cut-off time, haha), iar singurii care m-au ajuns din urmă au fost Robert Hajnal şi Andrei Preda (pe care îi felicit pentru recordul obținut).
 
La cabana de pe vf. Omu am găsit un grup destul de mare de voluntari şi suporteri. Ca să mă fac utilă, am fost desemnată responsabilă cu pregătirea supei pentru voluntari.
 
Am văzut venind în checkpoint primele echipe din concurs şi majoritatea arătau foarte fresh. Era doar începutul. Încă îi invidiam că aleargă. Când i-am văzut la finish, însă, nu-mi mai părea aşa de rău că nu sunt în locul lor.

 

Punctul de alimentare era foarte bine aprovizionat cu mâncare – slană, caşcaval, halva, stafide etc. Cu apa stăteau mai prost, pentru că a fost cărată cu greu, cu căruţa, aşa că fiecare concurent a avut o raţie de cel mult o cană cu apă şi una cu isotonic. Unii au protestat, alţii s-au conformat, iar alţii nu au băut nici măcar acele două căni.
 
Un lucru pe care nu îl observi când ești în cursă e că foarte multe echipe plecau din punct uitând beţele. Foarte multe. Evident că pierdeau timp şi se întorceau după ele. Apoi, mulţi se duceau în direcţia greşită şi de câteva ori voluntarii au observat asta şi s-au dus după ei strigând că nu sunt pe traseu. Sigur că n-aveau cum să urmărească fiecare echipă, aşa că unii s-au rătăcit.
 
Apoi, am mai observat că 99% dintre concurenți cară prea multe lucruri la ei. E adevărat că și eu fac asta, merg pe principiul better safe than sorry, dar sfatul meu e să apelați la prieteni pentru ajutor, să vă aducă provizii în punctele de alimentare. Altfel, fiecare sută de grame în plus vă încetinește și vă pune presiune inutilă pe picioare. Foarte multe echipe aveau câte doi rucsaci de persoană la prima urcare pe Omu și am văzut chiar o echipă de fete cu rucsaci mari, de drumeție. Nu știu dacă aveau cortul acolo, dar păreau pregătite să stea câteva zile în munți.
 
După ce mi-am făcut cât de cât datoria și mi-au ieșit toți pistruii posibili de la soarele care m-a prins la Omu, pe la 16.30-17, am coborât pe Valea Ialomiței şi am făcut mai mult la vale decât la urcare. A fost cea mai frustrantă coborâre, mai ales că mai eram cu câţiva alergători de la proba scurtă care fuseseră şi ei la suport şi poate s-ar fi mişcat mai repede. Din păcate, glezna durea şi puneam presiune mai mult pe piciorul drept, simţind asta în muşchi şi articulaţii.
 
 
Spre seară, la Peştera, au început să sosească şi primele echipe. Pentru că am stat până pe la 2 noaptea la finish, am văzut destul de mulţi terminând cursa lungă. Oboseală, dureri, frisoane şi tot tacâmul. Ba chiar şi lucruri mai grave.
 

Durerile, frisoanele, problemele cu stomacul fac parte din regulile jocului, dar m-au făcut să mă întreb cât poate suporta organismul nostru şocurile astea pe care i le dăm de câteva ori pe an. Pe de-o parte e efortul intens şi prelungit care îi aduce pe primii la finish trăgând de ei la maximum şi, pe de altă parte, sunt cei mai lenţi, pe care nu intensitatea îi doare, ci o cursă terminată în ore multe, cu două nopţi de mers pe munte.

Mi-am amintit că 7500 nu e o cursă uşoară, nici măcar proba de 45 de km, denumită probabil ironic hobby. Efortul e uriaş şi merită felicitaţi toţi cei care au terminat cursa.
 
M-am gândit la cum abordez eu cursele și mi-am dat seama că au fost doar 2-3 ocazii în care am ajuns la finish semi praf. Cea mai tare a fost la Semimaraton Gerar anul ăsta, când am crezut că-mi pocnește inima în piept de la sprintul pe ultimul kilometru și tot anul ăsta s-a mai întâmplat să mă simt rău după maratonul UTBCN, dar nu de la intensitate, ci de la o stare de greață de pe ultimii 15km. În rest, mi s-a atras atenția că ajung cam odihnită la finish :)
 
Ca în povești, trei zile și trei nopți, la Peștera au existat organizatori, voluntari şi concurenţi care au gătit non-stop gulaş, au tăiat zeci de pepeni, de felii de halva şi au umplut mii de pahare cu apă, pe măsură ce concurenții plecau și soseau din curse.

 
 
omu2

 

Am auzit întâmplări cu urşi, pentru că mai multe echipe s-au întâlnit cu ei pe traseu şi iarăşi m-am minunat de norocul pe care l-am avut să nu dau nas în nas cu nici unul până acum. Nici măcar în plimbarea nocturnă de acum două weekenduri, când am pornit la miezul nopții de la cota 1400 și am ajuns dimineața în Moieciu.
 
Râdeam mai demult de gluma organizatorilor, cum că la 7500 ursul e ultima ta problemă. Dar după ediția asta, parcă nu e chiar așa. Șansele sunt mari să ai surprize și câteva echipe chiar le-au avut, din fericire fără incidente.
 
Am conștientizat încă un lucru pe care anul trecut, când am concurat, nu am avut timp să îl observ. 7500 e un concurs la care rata de abandon e foarte mare. Unii subestimează dificultatea traseului, alții au probleme cu vremea, probleme fizice sau cu coechipierul. Cert e că e mare lucru dacă ajungi la finish, indiferent în cât timp.
 
Apoi, mi-am mai dat seama de un detaliu foarte tare legat de cursele în echipă. Cum alergarea e de obicei un sport individual, când ai un coechipier înveți despre tine și îți sunt testate și alte calități, nu doar cele ce țin de antrenamentul și planificarea ta. Nu degeaba e un concurs la care se participă de multe ori în cuplu. În 9-10-30 ore de efort pe munte vezi omul de lângă tine fără nicio mască și te vezi și pe tine mai bine. Vezi reacții pe care o zi obișnuită de stat la birou și la cafele nu le trezesc în tine niciodată.
 
În plus, e o experiență care îți poate aduce o valoare imensă. Faptul că te pregătești de o cursă grea cu încă cineva înseamnă că îi observi antrenamentul, pregătirea, alimentația, strategia, planificarea. Învățați unul de la altul să fiți alergători mai buni. E ca un curs intensiv sau un mentorat de alergare – după povestea asta fiecare pleacă mai bogat.
 

Îmi pare rău din punctul ăsta de vedere că nu mai sunt atât de multe curse în echipă. Mi-ar fi plăcut să fac 2×2 Race pe vremea când era chiar în doi.
 
Și nu mai zic de cursele de aventură în 4-5 oameni, alea sunt deja la alt nivel (da, mi-a făcut cineva capul calendar cu ProPark-ul).
 
A fost o bucurie să fiu acolo și să-mi petrec o parte din concediu prin munți. A fost o bucurie și mai mare să-i văd pe Andrei și pe Cristina făcând o echipă atât de bună, deși nu alergaseră împreună și, de fapt, Cristina nici nu aleargă (nu alerga, că sper că acum a prins-o microbul). Pentru cineva aflat la primul concurs de alergare, să scoți timpul lor e ceva SF. Eu și colegul meu am scos anul trecut un timp mai slab și amândoi eram cât de cât umblați pe munte.
 
Nu știu ce m-a durut mai tare, sufletul sau glezna, dar mi-a mai trecut după ce am petrecut timp cu toți oamenii ăștia dragi mânați de aceeași pasiune. Le-am ascultat poveștile, bucuriile și durerile și mi-am dat seama că, deși e același traseu, experiența poate fi la poli opuși pentru o echipă față de alta, pentru un coechipier față de celălalt și în ani diferiți.
 
Ce vreau să vă zic e că, dacă ați făcut 7500-le, sunteți foarte, dar foarte tari! Să nu uitați asta și sper să vă treziți cu sentimentul de campioni în fiecare dimineață. Merge și un pahar de șampanie când rememorați, e pe merit.
 
Cât despre concursul în sine, sper să avem cât mai multe ediții, cât mai bine organizate și din ce în ce mai mult spre spiritul prietenesc de munte, echipă și comunitate frumoasă, mai puțin spre cel autoritar și cu mai puține comentarii de culise despre cum aleargă alții. Să nu uităm că atmosfera, experiența și atitudinea celor din organizare cântăresc mult în decizia te a te înscrie sau nu la o aventură ca 7500, unde cei mai mulți vin pentru poveste, nu pentru glorie.
 
Aşa cum am început să vedem concurenţi descalificaţi pentru că nu au respectat regulamentul, poate nu ar fi o idee rea ca pe viitor să luăm în calcul şi penalizarea voluntarilor şi a organizatorilor când e cazul. Şi ei greşesc, şi ei le spun unora o regulă şi altora total pe dos, iar pregătirea şi atitudinea lor influenţează mult rezultatele concurenţilor. Numai că nu sunt mereu la fel de exigenți cu responsabilitățile lor de voluntari precum sunt cu alergătorii.
 
Felicitări tuturor celor care s-au încumetat, fie că au terminat sau nu cursa. Și felicitări maxime colegilor mei din Team Salomon România, care au prins locurile fruntașe la ambele probe.
 
Ne vedem la anul!
 
Până atunci sunt sigură că voi mai prinde câteva răsărituri în alergare în Bucegi, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>