Nu ştiu câţi dintre voi mai au problema asta, dar eu, când ajung la ultimele pagini dintr-o carte bună, le citesc mai uşurel, cu porţia, pentru că nu vreau să se termine.
Şi nu ştiu dacă aţi aflat, dar unul dintre basmele copilăriei noastre este continuat sub formă de benzi desenate. L-am fi citit mai cu drag dacă era la fel şi în şcoală? Nu ştiu. Dar simplul fapt că aventura nu s-a încheiat te face să-ţi imaginezi scenarii. Dacă eroul nostru popular face un pact cu diavolul şi se transformă în vrăjitor? Dacă spânul se întoarce, printr-un miracol al sorţii, şi o convinge pe fata de împărat să fugă cu el în lume? Sau poate Harap Alb descoperă că e alergic la apă vie şi, tocmai când credeau toţi că va fi bine, cade la pat.
Dacă aveţi în minte un scenariu mai mult sau mai putin telenovelistic decât al meu, vă invit să-mi spuneţi cum credeţi voi că va continua aventura lui Harap Alb, proaspăt devenit erou de benzi desenate.
Cele mai bune trei răspunsuri vor primi câte un abonament pe un an la revista Harap Alb Continuă, care tocmai a ajuns la numărul 4. Grăbiţi-vă cu ideile, pentru că în lumea poveştilor, situaţiile se răstoarnă de la o secundă la alta. Aştept comentariile voastre până luni, pe 22 mai. Fiţi creativi! Nimic nu e imposibil
O seara cam friguroasa, la sfarsitul lui 2010. Fusesem la cinema cu un prieten, la “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”. Afara ploua si a trebuit sa plec repede, cu primul taxi, inainte de “cand ne mai vedem” si de “ma bucur ca am iesit”.
Taximetristul, un nene la vreo 40-45 de ani, m-a intrebat daca mai e mall-ul deschis la ora aia. I-am explicat ca da, pentru ca ultimul film a inceput pe la 22.00. Poate din cauza ca ramasesem cu niste vorbe pe limba, aveam chef de conversatie. Asa ca, dupa ce m-a intrebat, i-am zis si la ce film am fost si uite asa am inceput sa facem conversatie.
- E chiar asa cum se zice? Ajunsese chiar asa de mare saracia inainte de Revolutie, sau doar in Bucuresti? Si ai mei zic ca era greu, dar lucrau amandoi si cred ca se descurcau cat de cat, il intreb eu.
- Domnisoara, a fost foarte greu, nu greu. Erau rafturile goale la Piata Delfin, era circul foamei. Stateai ore intregi la coada, poate-poate prinzi ceva.
Dupa cateva minute de dezbatut subiectul pre-revolutie, ma intreaba:
- Dar parintii cu ce se ocupa? Aveti frati sau surori?
Camino (2008) - E un film bun, dar trist. Genul care te socheaza. E facut dupa o poveste adevarata, a unei fetite crescuta intr-o familie foarte religioasa, din organizatia catolica Opus Dei. La 14 ani, Camino face cancer, iar tot ce abia apuca sa cunoasca despre lume e pus pe pauza. Cu o mama obsedata de control si de rugaciuni, care le-a ordonat viata tuturor celor din familie dupa propriile credinte, ea se straduieste din rasputeri sa isi traiasca ultimele clipe inchinand durerea lui Iisus. La fel ca in povestea reala, mama si sora fetei o incurajeaza sa sufere si sa se bucure ca moare. Acum, Alexia (numele real al personajului) este in proces de canonizare.
Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată de fenomenul numit frequency illusion, dar sigur vi s-a întâmplat.
“Frequency illusion – the illusion in which a word, a name or other thing that has recently come to one’s attention suddenly appears “everywhere” with improbable frequency”, zice Wikipedia. Mai pe româneşte, e ca atunci când te gândeşti că te-ai apuca de baschet şi când deschizi televizorul e un meci de baschet, când mergi la mall e reducere la mingi, iar geamul de la scara ta de bloc a fost spart de nişte copii care se credeau Michael şi Magic.
Cam aşa a fost pentru mine cu plecarea în Filipine. Vorbeam în toamnă cu nişte prieteni despre cum ar fi să mergem undeva, departe, cam până în Filipine. Am râs şi am început să fim mai atenţi la biletele de avion pentru ţările calde, dar nu neapărat în zona aia. După ceva vreme, am auzit că cineva s-a mutat pe strada Manila. Iar apoi am văzut un fotoreportaj cu nişte bone filipineze. Apoi am dat peste albumul cuiva de pe Facebook cu poze din Palawan. Şi, într-un final, îmi bâzâie whatsapp-ul cu vestea că au apărut nişte bilete relativ ieftine. (am să detaliez într-un articol viitor cât a costat totul, dar credeţi-mă că e foarte accesibil).
În plus, o atracţie turistică importantă sunt Chocolate Hills. Astea sunt vreo 200 de dealuri conice, înconjurate de copaci la poale, dar pe care nu creşte decât iarbă. Toamna, iarba se usucă şi de aici numele. Interesant este ca Chocolate Hills se întind pe suprafaţa mai multor sate din provincia Bohol, printre care şi satul Carmen. Ciocolată – Carmen. Dacă nici ăsta nu e un semn…
Dacă te întrebi la ce spectacol să mai mergi ca săte alegi şi cu o porţie bună de râs, dar şi cu o lecţie de istorie, îţi recomand Royal Fashion.
Compania Passe-Partout a lui Dan Puric joacă într-un spectacol format din 80% dans, 10% teatru+pantomimă şi 10% prezentare de modă. Numai că prin modă nu înţelegem doar rochii de epocă şi fuste mini, ci tot ce a însemnat “a fi în rând cu lumea” de-a lungul vremii. Cei 10% în plus, the extra mile, au însemnat pentru mine coregrafia şi actorii.
Spectacolul trece de la o epocă la alta, cu moravurile, tabieturile fiecăreia. Până la urmă, din oglindirea şi alternanţa perioadelor îţi dai seama de absurdul vremurilor pe care le trăim. Dar te linişteşti când îţi aminteşti că lucrurile nu stăteau altfel nici acum 200 de ani.
Inevitabil, începi să îţi imaginezi cum ţi-ar sta rege. Sau împărat, gangster american, ţar al Rusiei sau revoluţionar. Întrebarea la care nu am găsit răspuns este cine s-ar fi speriat mai tare: tu, cel de acum, de tine, cel de acum 200 de ani? Sau tu, cel de acum 200 de ani, de tine, cel de acum?
Facem zilnic o mulţime de lucruri din convingerea că ne vor aduce mai aproape de cel mai important vis al nostru. Din păcate, ne autosabotăm dacă nu ne ascultăm nevoile şi obiectivele reale.
Nu am să comentez mai mult video-ul de mai jos. Am mai scris pe tema asta, după o discuţie cu cineva care simţea că i s-a dus cea mai frumoasă parte din viaţă şi n-a făcut nimic.
E vechi, dar dacă nu l-aţi văzut, luaţi-vă o pauză în linişte, cu pix şi foaie alături. Şi apoi faceţi ce vreţi voi.
S-au făcut 10 ani de când am primit prima şi singura scrisoare de dragoste de la un băiat. Poate au fost şi altele, dar aia e singura de care îmi amintesc – scrisoare pe hârtie, primită în plic, cu timbru.
M-am apucat să o caut şi n-am mai găsit-o. Am găsit bileţele şi felicitări care m-au făcut să zâmbesc, poveşti, semne de exclamare şi puncte de suspensie, dar nu şi scrisoarea datată 17 septembrie 2003.
În plicul ei, acolo unde credeam că o s-o găsesc, era ciorna răspunsului meu – câteva fraze mâzgâlite cu scrisul meu care n-a luat niciodată mai mult de 9 la caligrafie. Nu vă închipuiţi ce dulcegării aveam în repertoriu. M-am amuzat mai ales la gândul că am trimis răspunsul scris cu pix din acela cu gel roz, cu sclipici. Şi mai era şi parfumat. Cine zice că nu şi-l aminteşte ori minte, ori n-a copilărit în anii ’90.
E o mare mândrie pentru mine să prind câteva cuvinte în limba ţării pe care o vizitez. Pe lângă engleză şi franceză, reuşesc să zic vreo două (la propriu) vorbe în germană, olandeză şi suedeză. Daneza e imposibilă, am reuşit să învâţ câteva cuvinte numai din nişte melodii. Ba chiar, de curând, am învăţat să întreb “ce vrei să mâncăm” în arabă
Antenele mele recepţionează rapid ce vorbesc cei din jur şi cred că am o înclinaţie – îmi dau seama din context ce înseamnă unele expresii. Adică aşa credeam, înainte să ajung în Turcia…
De când am pus piciorul pe tărâm turc, eu şi Gabriela am încercat să învăţăm frazele uzuale de la băieţii de la hotel (care Gabriela şi care băieţi? Aflaţi în poveştileanterioare). Aşă că toată excursia am fost în tourist mode şi n-a fost mic dejun fără gunaydin înainte. Ce să mai, eram de-ale locului.
Până când, într-o dimineaţă, mergem noi în bazarul de fructe să facem plinul. Era o nebunie acolo – smochine uriaşe, zmeură, struguri, arahide şi alune de pădure, piersici gigant, toate cu gust mult mai intens decât ce găsim noi la piaţă (importate tot din Turcia, desigur).
Craciunul asta american, cu Mosul care vine pe 25 dimineata, cu beculete si colindatori si cam atat, e valabil doar in filme. Daca ne uitam mai atent la traditiile locale din alte tari, gasim cateva obiceiuri mult mai interesante. Sunt traditii derivate din credinte si istorie locala si unele dintre ele se apropie mai mult de ceea ce inseamna, de fapt, Craciunul.
Cel mai mult imi place o traditie din Polonia. La fel ca noi, se aduna la masa in seara de ajun, numai ca ei pregatesc un loc in plus la masa. Explicatia? Nimeni nu trebuie sa fie singur de Sarbatori, deci acel loc fie ramane liber, fie este ocupat de un vecin sau prieten singur de Craciun.
Polonezii se aseaza la masa de Craciun atunci cand apare prima stea pe cer. Daca e innorat, incep mai devreme. De obicei, toata lumea se roaga sa fie innorat In unele familii se spune ca vine Mosul, in altele ca vine Iisus, iar la alti copii vine Ingerasul. Mai sunt si unii norocosi care ii pun la gramada si ii asteapta pe toti cu cadouri sub brad.
Nu stiu ce i-ati scris voi lui Mos Craciun anul asta, dar eu tare sper sa intre in vigoare legea impotriva fumatului in public, de la 1 ianuarie. Mi se pare o chestie de bun simt, care se intampla deja in toate tarile civilizate. Dar, sa recunoastem, la noi nu ar functiona decat daca ne-ar obliga UE.
Pe oriunde am fost, in afara Romaniei, fumatul e interzis in baruri sau cluburi. Pana si in Turcia, unde clientul e rege si, teoretic, ar trebui sa i se faca pe plac – inclusiv fumatorilor. Si turcii nici macar nu viseaza sa intre in UE. Dansezi si ai chef de o tigara? Iei o pauza de 5 minute si iesi in fata clubului, iar apoi te intorci.
Eu n-am nimic impotriva fumatorilor. Am crescut intr-o familie de fumatori. Probabil de aia aventura mea cu tigarile s-a oprit la cateva fumuri, de test. Nu ma uit urat cand isi aprinde cineva tigara langa mine si nu incep sa ma crizez daca o face chiar in timp ce mananc. Dar ce ma calca pe nervi e ca nu pot alege.
Daca intr-o zi am chef sa ies in oras si tocmai atunci vreau sa evit fumul de tigara, nu am unde sa ma duc. Si sunt locuri pe care le evit tocmai din cauza asta. Deja, printre prietenii mei circula o gluma – Cu ce te imbraci in Silver Church? Cu hainele pe care trebuie sa le speli.E irespirabil aerul acolo si nu, o ventilatie mai buna nu ar ajuta. Tot ai duhni de la o posta cand ai iesi de acolo, numai ca nu te-ar mai ustura ochii.
Nu ştiu câţi dintre voi mai au problema asta, dar eu, când ajung la ultimele pagini dintr-o carte bună, le citesc mai uşurel, cu porţia, pentru că nu vreau să se termine.
