Toată lumea vorbeşte în perioada asta despre storytelling nu pentru că ar fi inventat apa caldă, ci tocmai pentru că scriitura s-a îndepărtat mult de modelul acela care ne ţinea atenţi şi ne făcea să iubim povestea din spatele rândurilor.
Acum ceva vreme citeam un eseu scris de Mark Twain – How to tell a story (poate fi citit online aici sau descărcat ca ebook gratuit). Eseul se leagă mai mult de oralitatea stilului, dar e amuzant felul în care reuşeşte să o transpună în scris.
Zilele trecute am mai dat peste o lecţie preţioasă, scrisă tot de Mark Twain – Who is Mark Twain? În două minute, îţi explică ce tipuri de public ai şi pe care dintre cititori ar trebui să urmăreşti să îi mulţumeşti. Se leagă şi cu ce spuneam în începutul acestui articol – cititorii pot să adoarmă după primele două rânduri.
Citeam astazi povestea Cristinei din culisele McDonald’s si mi-am adus aminte de o intamplare romantica. Genul de moment pe care nu poti decat sa speri ca ai sa-l traiesti si tu intr-o forma asemanatoare.
Acum cativa ani, in restaurantul McDonald’s din Tomis Mall Constanta, in fiecare sambata isi faceau aparitia doi batranei simpatici. Aveau in jur de 80 de ani si vizita la Mc Do’s era probabil iesirea lor saptamanala. Erau slabi, tacuti si eleganti. El era inalt si purta costume in culori deschise, vechi, dar ingrijite si bine calcate. Ea purta mereu deux pieces si o palarie cu panglica asortata.
Comandau cate o inghetata si cate o fanta mica. Atat. Ca sa nu ii tina in picioare la tejghea, angajatii de la Mc ii pofteau sa ia loc la masa, iar apoi le aduceau ei comanda cand era gata.
Saptamana trecuta primeam un mail in care eram invitata la un bal pentru printese, unde un print german avea sa-si desemneze aleasa. Un copy simplu, care m-a facut sa raspund in acelasi stil, folosind cuvintele preferate ale fratilor Grimm: dovleac, imparatie, condur, palat si altele.
Ziua minunilor a fost duminica. Un eveniment organizat la sediul Porsche Inter Auto, in care toate componentele s-au legat intr-un fel sau altul de o lume de basm.
Mi-am petrecut patru ani din minunata tinerete la liceul militar din Breaza. Un mic orasel-statiune cu aer curat, brazi inalti, vile de vacanta, un teren de golf si vreo doua chioscuri. Si un liceu militar cu 400 de elevi in uniforma, care ascultau de cateva zeci de profesori si ofiteri.
Un liceu ca oricare altul: cu Ganga, cenaclu, olimpiade si flotari. Numai ca acolo, totul era mai mult. Mai multa carte, notele trebuiau sa fie mai mari, mai multe ore de sport, mai multa organizare. Cand venea iarna, pana si zapada era mai multa si apa rece era mult mai rece.
Am o curiozitate neobisnuita fata de oamenii din alte tari. Ma intriga, vreau sa ii descopar, sa aflu cum sunt, cum traiesc, ce gusturi si ce pareri au. De asta imi place in avion, unde petrec cateva ore inconjurata de straini care vorbesc limbi ciudate si imi fac tot felul de scenarii despre ei.
Ce fain e sentimentul ala cand primesti mai mult decat te asteptai. Si asta nu pentru ca as fi avut asteptari mici de la workshopul cu Ioan Nicut, organizat de Microsoft, ci pentru ca am simtit ca am plecat de acolo mai bogata decat de la orice alt eveniment ce implica lectii, povesti si bloggeri.
Pentru mine, oamenii sunt precum cartile: le-am incadrat in niste tipologii care imi determina asteptarile.
Exista carti care ne plac si pe care le recitim din cand in cand, redescoperind tot ce au ele de oferit.
Avem si o carte preferata, citita de asa multe ori incat i-am invatat citatele pe de rost. E drept, nu ne place ca i s-au cam uzat marginile paginilor, dar o pastram cu grija, pe un raft, la indemana.
Ne-au ramas in minte si citate foarte neplacute, din carti cu imagini socante, pe care le-am citit o data si ne-a fost de ajuns.
Exista si cateva carti pe care nu le-am terminat niciodata. Ori nu ne-am intalnit in contextul potrivit, ori ne-au plictisit, ori erau prea dificile, asa ca am renuntat. Si nici ca am mai incercat sa le deschidem de atunci.
