Dean Karnazes, american de origine greacă, este unul dintre cei mai populari ultramaratoniști din lume. După succesul primei sale cărți, Ultramarathon Man, a publicat un volum nou, Drumul către Sparta, care face parte din colecția IRun de la Preda Publishing.
Drumul către Sparta nu e una dintre cărțile clasice despre alergare, cu o latură motivațională, cât e un elogiu adus Greciei, locul unde a început povestea maratonului. Citește mai mult
De Sărbători am primit o carte despre alergare de pe lungul meu whishlist: Anatomia alergării – Ghidul vostru ilustrat pentru creșterea forței, vitezei și rezistenței, de Joe Puleo și Patrick Milroy. Pentru că am primit multe întrebări despre cât e de bună sau de rea, i-am făcut o recenzie și o listă de pros and cons care să te ajute să decizi dacă merită să o citești.
Anatomia alergării e o carte destul de tehnică, nu e vreo poveste de glorie inspirațională a vreunui alergător celebru. E axată pe beneficiul pe care antrenamentele variate de alergare și de forță îl au pentru creșterea vitezei și rezistenței.
Practic, autorii amintesc că nu e suficient să ieși la alergări multe și fără sens, ci susțin crearea unui plan care să includă și altceva decât kilometri lungi, cum ar fi antrenamente de viteză sau de forță pentru grupele musculare cu rol principal sau secundar în alergare.
Ideea de la care pornesc este că nu numai mușchii picioarelor influențează felul în care alergăm, ci și cei ai spatelui, ai brațelor, ai mijlocului, ba chiar și ai feței. Pentru a crește performanța în orice tip de alergare, ei vorbesc despre tehnica corectă, echilibrul rezultat dintr-o musculatură dezvoltată simetric.
“Somewhere along the line we seem to have confused comfort with happiness.”
Dean Karnazes e un ultramaratonist american de origine greaca renumit pentru anduranta sa si pentru alergarile intinse pe zile lungi, fara pauze de somn. Cartea lui, Ultramarathon Man: Confessions of an All Night Runner, urmeaza aproximativ acelasi stil al biografiilor sau cartilor despre sportivi aparute in ultimii ani, cu exemple concrete si detaliate ale mecanismelor si motivatiilor din spatele alergarilor extreme.
Prima parte a cartii nu m-a prins foarte tare, dar e ceva ce tine de preferintele mele vizavi de stilul de a povesti. Karnazes incepe cu povestea primelor sale alergari si a drumului de 64 de kilometri facut pana la casa bunicilor pe bicicleta, fara sa anunte pe nimeni. Fata de alti atleti, late bloomers, la el semnele de ambitie se vedeau din copilarie.
Tot in partea introductiva da cateva detalii si despre moartea surorii lui, Pary, cu care avea o relatie apropiata. Evenimentul l-a facut sa se opreasca din alergat si abia dupa 10 ani s-a reapucat. De-a lungul vremii, gandul la Pary l-a motivat sa depaseasca durerea si epuizarea si sa treaca cu bine de provocari greu de inteles pentru noi, alergatorii de rand.
La fel ca multi alti sportivi, Karnazes a avut cativa antrenori care l-au marcat in adolescenta. Ai lui au fost extrem de militarosi si zelosi. Mi-a placut in special replica antrenorului sau preferat, cand l-a intrebat pe Dean cum a fost alergarea si el a zis ca se simte ok. “If it felt good, you didn’t push hard enough. It’s supposed to hurt like hell.”
Se deschid foarte multe restaurante în București în ultima vreme. Apar prin presă, prin check-in-uri de early adopters și le trimit pe toate într-o lungă listă de vizitat. Însă nu îmi explic de ce atunci când vreau să mănânc într-un loc nou, de cele mai multe ori nu am nicio idee. Să zicem că recenziile pe care scriu aici îmi sunt utile în mare măsură și mie, nu doar vouă, ca să nu mă mai plâng de lipsă de inspirație.
La Osteria Ciao Niki am ajuns printr-o recomandare. Abia am observat-o pe stradă. E la parterul unui bloc, pe Mihai Eminescu nr. 90, pe trotuarul stâng, cum mergi dinspre Grădina Icoanei spre Romană.
Locuri de parcare nu prea sunt în zonă, dar un loc pentru bicicletă sau Vespa (ca să fii italian până la capăt) găsești chiar în fața restaurantului.
Locul nu e unul cu pretenții. Nu are terasă (din păcate) și nici nu e foarte mare. Ai să vezi câteva mese, un raft cu vinuri și produse italienești expuse, o vitrină cu preparatele zilei și, în spatele ei, o mică bucătărie.
Noul film al lui Tudor Giurgiu, “De ce eu?”, m-a dus cu gândul la ingredientele marilor succese ale cinematografiei europene. Bazat pe cazul real al procurorului Cristian Panait, care s-a sinucis în urmă cu 13 ani, filmul abordează un subiect curajos – corupția la nivel înalt din Justiție – și o ipoteză controversată a morții procurorului.
Se îndepărtează destul de mult de stilul cadrelor extrem de lungi și de subiectul revoluției, două lucruri cam des întâlnite în filmele românești din ultima vreme, dar evită și stilul comercial de Hollywood. În schimb, cazul real al tânărului procuror (jucat de Emilian Oprea) aflat sub presiunea manipulărilor unor interese înalte în timp ce lucra la dosarul de corupție al procurorului orădean Alexandru Lele, va stârni o dezbatere interesantă, mai ales în contextul condamnărilor din ultima vreme.
Felul în care e realizat și dialogurile din film construiesc niște răsturnări de situație și niște momente de suspans care au nevoie de destul de multă atenție. Din păcate, am rămas cu impresia că am pierdut câteva detalii importante din cauza calității slabe a sunetului. Nu știu dacă filmul a fost de vină sau dotările sălii de la Palatul Copiilor, însă au fost destul de multe momente în care nu am auzit ce discutau personajele.
Am riscat. Am mers la 50 shades of Grey fără să fi citit cartea, fără să fi văzut trailerul și cu niște așteptări foarte scăzute după ce am văzut zeci de tipe citind cartea în metrou (două chiar pe ziua de azi) și zeci de articole, postere, spoilere.
Ce auzisem? Că e un film prost, de nota 3,3 pe IMDB (unde lumea dă note prea mari), cu scene explicite și violente. Că e un film pentru femei. Că e un fel de Nymphomaniac de rang mai jos. Ba chiar, într-un articol citit zilele trecute, autorul spunea “If your girlfriend asks you to go see this movie with her, get rid of her”. Cu toate astea, mă așteptam să aibă o doză fun. Niște glume inteligente, niște replici memorabile, niște situații încurcate sau măcar niște scene amuzante de iubire cu scandal la nivelul Hollywood.
Ce a fost, de fapt? Într-adevăr, filmul nu merită timpul, atenția și banii pe bilet. Cu toate astea, probabil o să-l vedeți, dintr-o curiozitate sadică de care Grey ar fi mândru. Eu trebuia să-l văd ca să mă pronunț, deși în mintea mea era noul Twilight, așa că m-am bucurat de invitația Nescafe Cappuccino la o vizionare VIP.
Cartea lui George Mihalcea (pe care îl știți de la Radio Guerrilla) e una dintre cele mai surprinzătoare pe care le-am citit anul trecut. Surpriza a fost caleidoscopul de experiente condensate în doar 160 de pagini, care m-au lăsat cu senzația aceea de după o noapte în care ai visat un milion de lucruri ciudate. Unele ți s-au întâmplat, altele speri să nu ți se întâmple niciodată. Dar toate reale, posibile și convergente în aceeași concluzie – ne lăsăm prinși în mijlocul lor fără niciun fel de luptă pentru dreptul nostru de a ne cunoaște pe noi înșine și unii pe alții.
Viața confortabilă din Suburbia 10 e perturbată doar de frământările aproape dramatice din poveștile reale și imaginare care se succed. M-a lăsat cu impresia că urmele lor ne lasă cu conștiințe aproape similare și că avem, mai mult sau mai puțin, aceeași moștenire, cu aceleași telefoane găsite în taxi și aceleași mesaje, pe același soundtrack. Take one fresh and tender kiss.
De prin primăvară, terasa Controlului vuia de zvonuri. Că se deschide, că nu se deschide, că urmează, că mai durează până vom avea un nou restaurant Shift chiar deasupra Controlului de la Cercul Militar. A durat ceva așteptarea, dar a meritat. Sâmbătă s-a deschis Alt Shift, iar duminică am fost la vizită și degustare.
Locul arată foarte bine. Au fost atenți la tot – scaune, ferestre, pereți, bar, iluminare. Spațiul e împărțit în trei săli, iar ferestrele dau către terasa verde a Controlului. Are un aer urban industrial și păstrează legătura cu elementele ce țin de Berlin, care duc mai departe vechiul nume al clubului, dinainte să se deschidă Control. Dacă la Shift-ul de la Lahovari găsiți un decor mai boem, aici privirea o să vă meargă prima dată în două locuri – barul și peretele din sala mare pe care a fost reprodus schițat un celebru desen de pe zidul Berlinului.
Meniul e 99% același ca la primul Shift, din ce am observat. Acolo mergeam pentru mâncare și unul dintre cele mai bune cappuccino din București. Ieri, la Alt Shift am gustat salata cu roșii uscate și pesto (27 lei) și dovleceii cu cremă de brânză (19 lei). Cel mai iubit dintre moldoveni n-a rezistat și a mers pe una dintre variantele lui preferate, tagliatelle cu pui și ciuperci (28 lei).
Elling e genul de om a carui existenta te face sa tragi perdeaua bine inainte sa intri la dus. E un norvegian cu telescop, care sta la bloc. Daca esti mai relaxat din fire, ai putea sa-l consideri doar un voyeur sau un dubios ca oricare altul. Dar el se crede un simplu observator cu drept de curiozitate extinsa in intimitatea vecinilor de vizavi, exact in momentele in care cred ca nu sunt priviti. Ca orice obsedat.
Este genul ala care a locuit cu maica-sa pana la 32 de ani, cand ea a murit, care mananca exact acelasi lucru la micul dejun de cand era copil si care colectioneaza fotografii si fantezii cu o socialista celebra norvegiana, fosta prim ministru.
Elling vorbeste despre sine la persoana a treia, ii place sa isi construiasca existente paralele si sa intre in ele ca sa suporte mai usor realitatea sau sa o creeze din nimic. Inregistreaza drept esecuri, obiceiuri si principii lucruri aparent banale, iar apoi isi ghideaza viata dupa ele.
