Ii stiti pe oamenii aia obsedati de control, care stiu exact la ce ora trebuie sa se urce in taxi ca sa ajunga la aeroport cu fix o ora inainte de a pleca avionul? Ei bine, sunteti pe blogul unuia dintre ei. Numai ca uneori datele problemei se schimba fara sa-ti dai seama.
Pasul 1: Epuizare psihica si fizica
Dupa un zbor cu turbulente si emotii, mi-am petrecut toata saptamana trecuta in Olanda (Utrecht, Haga si Amsterdam). Am ajuns acolo pentru conferinta finala a unui proiect international AEGEE. Mai exact, conferinte si vizite pe la obiective toata ziua si petreceri toata noaptea. Si, ca sa fim siguri ca nu pierdem nimic interesant, am taiat mult din programul de somn.
Totul a fost ok pana joi seara. Era vreo 4 dimineata si voiam sa ma schimb, sa fac un dus si sa ma culc pana la 8. La un moment dat mi-am dat seama ca eram atat de obosita incat de 10 minute stateam pe marginea patului fara sa fiu in stare sa-mi dau pantofii jos. In momentul ala, asociam plecarea acasa cu somnul: “Sambata am avion. Mai rezist un pic, nu vreau sa pierd nimic”.
Pasul 2: Noapte alba in Amsterdam
Vineri am ajuns in Amsterdam – un Utrecht mai aglomerat, mai galagios si mai murdar, dar mai plin de viata. Mergand pe strazile din Red Light District ii simteam tensionati pe turistii galagiosi care se foiau grabiti prin mirosul de iarba, adulmecand coffee shop-urile, imbulzindu-se in magazinele de suveniruri si cascand ochii la fetele din vitrine.
In seara aia am avut norocul sa cunosc niste romani foarte misto care, dupa ce m-au cazat, mi-au servit-o fara sa-mi dea timp de vreo replica: “Iesim in club intr-o ora, da?”. Si atunci au inceput sa se schimbe datele problemei.
E uimitor cum, atunci cand ajunge la un nivel extrem de oboseala, organismul uman demonstreaza ca poate mai mult. Se pacaleste singur si te face sa ai momente in care te simti ca si cand ai fi dormit 8 ore in seara precedenta. Dar tot ce se scade pe parcurs se aduna la final. Dumnezeul somnului nu doarme.
Pasul 3: “Nu pleaca trenul fara tine”
Sambata, cand aveam avion spre casa, m-am trezit la 11. Poate ar fi trebuit sa ma astept la asta si sa nu-mi fac planuri de stat la cafea pe malul apei. Ca n-am mai avut timp de cafea. Dar am avut noroc de oameni in excursia asta. De cineva care m-a adus pana la gara si m-a ajutat sa gasesc peronul, de un conductor de tren care si-a depasit atributiile, de un cuplu de baieti gay foarte prietenosi si de o functionara de la aeroport care a incalcat regulile.
Singura pe peron, incercam sa imi dau seama daca trenul care stationa cu usile deschise ajunge sau nu in Eindhoven. Nimeni nu stia, iar pe panoul cu informatii erau niste cuvinte olandeze cu prea multe vocale ca sa pot deslusi ceva. Era tarziu. Aveam fix doua ore pana se inchidea poarta de imbarcare. Daca ala era trenul meu, nu aveam voie sa-l ratez.
Putin panicata, ma uit in jur si vad un tip inalt, blond, cu ochi albastri. Trebuie sa fie olandez, imi zic. Mi-a zis: “da, domnisoara, trenul asta ajunge in Eindhoven, dar tocmai l-ati pierdut. Se inchid usile”. Nu-mi venea sa cred ca am stat 5 minute degeaba langa tren si l-am pierdut. “Dar nu va faceti griji, mai vine unul in 5 minute”, a adaugat olandezul. “Sunteti sigur?”, intreb. “Da, sunt sigur” si imi arata insigna de conductor de pe jacheta.
Al doilea tren nu a venit dupa 5 minute, ci dupa 10. Adica dupa o vesnicie. Si nici nu a tras pe peron in partea stanga, asa cum trebuia, ci in dreapta.
– Toata lumea alearga catre cealalta parte a peronului. Ar trebui sa fac si eu asta?, il intreb pe conductor.
– Nu, stati linistita, vine trenul aici.
Dupa vreo 5 minute, trenul inca nu venise in stanga peronului si toata lumea deja se urcase prin dreapta. Cum sa nu-mi fac griji?
– Stiti, cred ca ar trebui totusi sa ma duc. Daca il pierd si pe asta, pierd avionul.
– La ce ora aveti avion?
– La 15.30.
– Nu va faceti griji, o sa ajungeti. Dau prin statie sa nu plece trenul fara dumneavoastra.
A plecat cu vreo 15 minute intarziere, dar a plecat cu mine.
Pasul 4: “No stress, why stress?”
Cand am vazut ca incepe sa se deplaseze trenul, mi se parea ca merge cu viteza melcului. Am facut o ora si jumatate, dar mi s-a parut cel mai lung si mai oribil drum pe care l-am facut vreodata. Imi era somn si atipeam fara sa vreau. Cand unul dintre conductori a anuntat ca in cateva minute urmeaza statia Eindhoven, mi-am luat bagajul si m-am postat direct la usa. Sa nu care cumva sa pierd vreo secunda. Eram nervoasa, confuza, nu stiam ce sa fac daca pierd avionul, imi facusem un shortlist de persoane pe care sa le sun in caz de nevoie si cred ca eram palida rau. Probabil ca masivul si mustaciosul conductor care m-a gasit la usa (altul decat cel care oprise trenul pentru mine) s-o fi gandit ca am fumat ceva vesel inainte sa plec din Amsterdam.
– Miss, you stress…
– Sorry, I didn’t understand… (aveam in fata singurul olandez care nu vorbea perfect engleza)
– You stress. Why stress? No stress. Train arrives.
– Oh… yes, I’m a little stressed. I’m afraid I’m gonna miss my flight.
– But no stress. Train arrives. Why stress? Please. No stress!
– ..??!
– No stress, miss.
Pasul 5: Vecinii unguri
Nu stiu cum am sarit din tren cu bagaj cu tot si cum am alergat pana in statia de autobuz. Ajunsa acolo, alta problema: nu puteam sa-mi iau bilet de la automat, ci de la un oficiu de bilete. Oficiu pe care, in graba si stresul meu, nu reuseam sa-l gasesc. In statia de autobuz, abordez un cuplu mai putin obisnuit: un baiat cu geaca de piele, brunet, cu buze mari si ochi putin conturati si iubitul lui, un blond plin de muscaturi pe gat. Stiau unde este oficiul de bilete, dar erau unguri si nu vorbeau engleza, deci n-au fost in stare sa-mi explice. Cred ca s-au speriat si ei de graba in care eram, asa ca au fost amabili si m-au luat de manuta pana la oficiu. Köszönöm!
In autobuz, un monitor imi arata ora la care voi ajunge la aeroport: 15.16. Adica aveam 14 minute sa alerg pana in aeroport, sa imi gasesc terminalul, sa las bagajul, sa trec prin security check, passport control si sa ma imbarc.
Emotii. Si ciuda ca n-am fost in stare sa estimez corect timpul de care aveam nevoie. Si ca nu stiam ce trebuie sa faci cand pierzi avionul.
Pasul 6: Doua minute
Intr-un sfarsit, gasesc locul unde trebuia sa fac check-in-ul bagajului.
– Pentru Bucuresti? Imi pare rau, dar toata lumea a facut deja check-in-ul. Nu va mai putem primi.
– Nu…mai sunt doua minute. Uitati, mai am doua minute…
– Da, domnisoara, dar aveti doua minute pana se inchide poarta. Si mai aveti un bagaj de lasat si de stat la coada la controlul pasaportului si controlul de securitate. Stati sa dau un telefon.
– ….
– O sa va imbarc, dar alta data va rog sa ….
N-am mai prins finalul frazei.
Concluzia: “necunoscuta” care rezolva problema este amabilitatea necunoscutilor. Multumesc, oameni buni 🙂 Am dormit 13 ore in cinstea voastra!
M-a distrat textul si mi-a placut concluzia cu socoteala orelor de somn : “Dar tot ce se scade pe parcurs se aduna la final. Dumnezeul somnului nu doarme.” Am simtit-o de atatea ori pe pielea mea si e foarte adevarat 🙂
@Dana, mie nu mi se parea nimic distractiv pe drum. Dar acum rad, a fost o experienta foarte, foarte faina si cand toata saptamana se incheie cu o poveste ca asta stii ca a meritat totul.
A fost foarte greu sa avem zilele si noptile pline si noaptea sa dormim cate 3-4 ore. Rezisti o zi, doua, dar o saptamana te termina.
“Cum sa prinzi…” poate…
Ca pentru a pierde un avion nu e nevoie sa parcurgi 6 pasi stresanti si, in mod sigur, obositori. Este suficient unul singur, extrem de simplu si, pe deasupra, odihnitor (asta ca bonus): sa continui sa dormi…
Daca totusi vrei si putina adrenalina, poti sa incerci sa iei trenul corect in directia gresita (si sa mergi si vreo 5 statii) sau sa te duci cu taxiul la terminalul gresit (cum e la Budapesta)…
@Iulian, astia erau pasii ideali pentru a pierde avionul. Singurul lucru care a schimbat radical situatia a fost ajutorul neasteptat al unor necunoscuti. Iar adrenalina nu mai vreau in perioada urmatoare, multumesc. Nici nu vreau sa ma gandesc. I’ve had my share 🙂
@ Carmen
Cu putina indulgenta merge si asa.
In alta ordine de idei, evenimentele de acest gen iti dau, pe langa cantitatea industriala de adrenalina si subiecte de discutie cu nepotii…Iar astea sunt “priceless”…
Am avut o problema asemanatoare cand am facut un euro trip vara trecuta. Eram intodeauna contra cronometru, obosita si singura dorinta era sa nu mai fiu nevoita sa ma trezesc la ora 7 dimineata ca sa ajung la urmatoarea destinatie. Nici mie nu mi se parea amuzanta situatia, ci mai degraba dramatica. Cand imi amintesc acum sau cand ma uit la poze, as mai vrea sa trec o data prin “chinurile”alea. Oricum, mi-a placut modul in care ai relatat evenimentul, unul foarte antrenant.
@Liza, la mine excursiile au fost mereu mai hardcore la capitolul lipsa de somn, dar niciodata n-am fost aproape sa pierd avionul din cauza asta 🙂